Destin împărțit

Oglinda îmi șoptește, dar nu vreau să ascult,
Aceleași cuvinte, aceleași răni demult.
Sora mea a plecat, departe, s-a dus,
Eu am rămas, și iadul n-a apus.

Ei râd, arată cu degetul, mă cheamă urâtă,
De parcă frumusețea lor e vreo luptă câștigată.
Un joc murdar, o glumă amară,
În ochii lor, nu sunt nimic afară.

Iar când curajul devine prea mare,
Când lovesc, sfâșie, lasă răni amare,
Poliția vine, dar răul rămâne,
Sufletul frânt în ploaia nebună.

Ce e orașul acesta, plin de venin?
Sunt patrioți, sau doar umbre ce vin?
Îi vezi cum zâmbesc, dar privirea lor minte,
În sufletul meu ard amintiri fierbinte.

Sora mea știa, a simțit, a fugit,
Dar eu? Eu rămân, într-un loc otrăvit.
Mă ascund între foi, între pagini și vise,
În timp ce ei râd, iar lumea e stinsă.

Dar știu... O să vină ziua aceea,
Când n-o să mai fiu umbra lor, jucăria lor rea.
O să mă ridic, fără teamă, fără lanțuri,
Și n-am să le dau nici lacrimi, nici dansuri.